de la gand la pas

Pierdut in peisajul urban am uitat  desi imi doream sa mai traiesc. Colindand din bar in bar, din club in club ma rataceam cu muzica de ocazie si mai ales cu personajele care desi erau altele pareau toate la fel. Nimic nou, aceasi distractie de sambata cu sambata, un feeling good de moment, dupa care reveneam la banalitatea de zi. Ascultam si dansam. Rutina in care ma conformam. Voiam sa intalnesc oameni noi, dar toti pareau la fel. Nimic deosebit, nici macar in muzica. De ea  ma puteam bucura linistita si acasa de pe propriul calculator. Desi eram obosit de banaliteatea in care zaceam nu puteam iesi, era mai bine decat nimic. Era mai bine decat sa stau acasa si sa fac acelasi nimic, de fiecare seara. Era mai bine sa observ oameni si atitudini si sa ma bucur de muzica cu prietenii decat singur. Weekend de weekend, care nu imi aduce oricum nimic.

30 noiembrie avea sa aduca ascensiune. M-am confruntat doar cu o iesire cu masina undeva in natura pana la cabana Prislop. Aer curat, companie placuta si multe lucruri care ma fascinau auditiv, dar nu mi s-a satisfacut dorinta de a urca de a simti efortul de a ajunge sus prin propriile forte. Vedeam din departare zapada de pe retezat si mi-o doream. Voiam sa ajung si eu pe el si ma durea sufletul sa il vad asa de departe in imposibilitatea de a-l parcurge. Era el, frumos , semet, provocator. El ma chema. Ii auzeam strigatul dar nu ii puteam raspunde. Multe nopti la rand inchideam ochii si il vedeam pe el. Auzeam strigatul, iar in inima dorinta se forma din ce in ce mai mare.  Imi era dor, sentiment pe care nu prea il am in mine. de obicei nu imi este dor, prea putin de persoane. Ma intrebam cum poate sa imi fie dor de ceva ce nu am avut niciodata? de ceva care nu am incercat niciodata?Cu toate acestea dorul pusese deja stapanire si nu mai voia sa mai iasa.

Retezatul in alb si negru.  In final m-am decis sa imi curm acesta  umbra si sa devina fiinta. Daca la inceput nu am avut sansa de reusita, in final am reusit sa gasesc persoane disponibile. Am plecat putin timid, nu mai urcasem nicodata iarna pe un munte, in plus marea majoritate imi recomanda un echipament cica necesar de care nu dispuneam. Intr-adevar prima portiune in care am dat de zapada mi s-a parut ceva mai greoaie decat eram obisnuit. Ma gandeam ca poate sunt cu adevarat necesari coltarii, pentru ca alunecam destul de des. Am reusit sa evit orice cazatura ca in final cand am ajuns la cabana o mandrie sa se avante asupra mea si mai ales sa pot sa zic la intoarcere gurilor rele ca m-am descurcat si fara. Ca am reusit!  Cu un rucsac in spate destul de greu si doar cu bocanii care nu erau de iarna, am ajuns intreaga la cabana fara sa iau nici macar o cazatura, iar timpul parcurs era asemanator celui de vara. Ceea ce insemna ca suntem destul de okei.  La cabana erau impatimiti ai muntelui, care aveau tot echipamentul necesar si mai ales mai fusesera in multe ture de iarna.  Erau destul de stricti si nu pareau tocmai deschisi la vorba. Aveau un program riguros de la care nu se abateau. Obisnuit cu serile lungi inainte de tura m-a mirat faptul ca stingerea a fost mai devreme de 9. Nu puteam nici cum adormi, voiam sa ies afara, dar imi era aiurea sa ii deranjez pe oamenii cu care impartaseam acelasi pod, aproximativ 30. Stateam linistit pe marginea mea de pat si asteptam si studiam si ma uitam. In final am adormit si eu pe la ora 1 ca mai apoi o sete nebuna sa ma stapanise. Voiam sa o reneg, dar in final am sfarsit prin a-mi aprinde frontala si sa imi caut sticla, dar fara rezultat. Nu am mai putut sa mai dorm. Cand primul grup se pregatea sa plece in tura m-am trezit si eu si din nou asteptam sa se faca dimineata. Nu puteam sa fac nimic, din aceasi cauza sa nu ii deranjez pe ceilalti. La 7 m-am ridicat din pat si am iesit afara. La timp pentru a surprinde plecarea ghizilor pe schiuri de tura. Erau intr-o ordine exemplara si m-a impresionat foarte mult.

Pe la 11 am plecat si noi sa cucerim muntele. Ceata era in spatele nostru, ne urmarea nebuna si nu voia sa ne scape. Am ajuns pana la lacul pietrele, la o altitundine de 1980 de m. Doi din grup au dorit sa incerce sa escaladeze un varf. Imi doream sa renunt, stiam ca nu am cum sa ii fac fata, fizic dar si psihic, si mai ales nu voiam sa ii incurc. Cand am mai auzit pe cineva care a zis ca vine si ea cu mine am pornit spre necunoscut. Aventura de acum incepea. Ne-am luat ramas bun de la ceilalti si am pornit. Ceata pusese stapanire si mai ales adusese cu ea si ninsoarea. Urcam din greu, cu grija dar cu un sentiment de invidiat. Ma imaginam cum urc pe Himalaya, spre necunoscut, Aveam o forta incredibila si nu imi pasa de nimic. Stiam ca este o panta destul de abrupta, ne abatusem de la traseu, putea sa fie si gheata si puteam oricand cadea. Nimic din acestea nu conta, doar urcam Monte Blanc. Eram eu si muntele si el care ma stiga mereu in fiecare noapte, eram doar noi doi si imi placea la nebunie. O stare care nu putea fi egalata. Un sentiment care nu se dobandea in niciun club sau bar ci doar acolo. Un sentiment de reusita, de care nu mai avusem parte de mult timp, un sentiment in care in invingeam limitele, o lupta si o putere deosebita. Viscolul si ceata faceau doar parte din  ambient si mai ales erau cele care dadeau si mai multa forta sentimentului. Am reusit sa imi inving temerile chiar daca nu am ajuns pe varf. retezatul in alb si negru a insemnat pentru mine aceasta reusita personala, de infrangere a tuturor celor care ma macinau si de o alta forta de a inainta mai mult ca oricand. De a avea puterea sa zic da chiar si atunci cand coprul si mintea imi zice nu. O dorinta devenita realitate

Pisca

Un personaj pe care il admiram foarte mult nu credea in frumusetea fizica a  oamenilor. Spunea el, atunci, ca sunt trei lucruri de care trebuie sa ai mare grija atunci cand le rostesti. Unul era iubirea, spunea atunci ca iubirea e un lucru mare, de care lumea nu abuzeaza si doar se folosesc de imaginea pe care o produce ea. Te iubesc, trebuia spus cu mare atentie, nu in vag ci doar cand intr-adevar o simti. Apoi, era prietenia. Un lucru sacru, din nou de care lumea se foloseste fara a-i cunoaste semnificatia. El imi este prieten. Da? Da, iesim la meci impreuna si bem in fiecare zi cate o bere impreuna. Cate stie despre tine atunci cand nu-i impartasesti cum te simti? Nimic. Si urmatorul este frumusetea. Uite ce frumoasa e tipa aia, sau ala. Sa fie oare adevarat? O persoana poate fi frumoasa? Nu! o persoana nu poate fi frumoasa, poate fi draguta, poate fi simpatic la privire dar niciodata frumoasa doar prin infatisare. Poate face anumite fapte care il transforma in frumos, dar doar atat. Cum poti sa spui despre o persoana ca este frumoasa cand ai vazut lucruri cu adevarat frumoase? Un peisaj care iti lasa gura masca, un iepuras gri printre iarba verde, un nor si mai ales un rasarit de soare vazut de sus, din avion. Frumusetea este numai pentru natura, ea e singura care te poate face sa nu mai clipesti, sa nu mai vorbesti ci doar sa admiri. Cand ai vazut muntele ce se scalda in lac, iar ceata ce se ridica spre a-i mangaia varfurile iti dai seama ca intr-adevar ai avut parte de ceva spectaculos si frumos. Afirm cu toata increderea, desi multi nu au sa fie de acord ca frumusetea nu se poate asemuii oamenilor. Frumusetea se poate asemuii unui sentiment in schimb, dar nu unei senzatii vizuale. Frumos! un cuvant atat de mare, doar prin pronuntarea lui. Consider ca anumite cuvinte trebuie spuse rar, doar atunci cand intr-adevar este cazul.

Nu de mult, stiam ca nu am nici un scop cu adevarat important, unul care sa imi dea semnificatia zilei de maine. Am descoperit in final care este telul care ma face fericit. Scopul meu este sa vad cu ochii mei asemenea peisaje Frumoase. Daca apuc sa le vad pe toate cele care imi apar in vise, fara sa fi stiut de ele atunci sunt sigur ca am sa ating si fericirea personala.