Just another WordPress.com weblog
Am sa lansez o provocare, sper sa primesc ceva raspunsuri, iar daca nu au sa fie asta va fi.
Dati un motiv, doua, trei pentru care o Femeie merita sa fie apreciata. Primul am sa il postez eu, as vrea sa fie motive adevarate, pentru care voi apreciati Femeia.
1. Pentru ca suporta greturile si se ingrasa 10 kg pentru a da o noua viata.
E usor sa uiti. E usor sa nu mai vrei sa mai conteze, sau poate ca conjuctura te face sa nu mai vrei sau pur si simplu sau nu mai ai ce. Nu ti s-a intamplat vreodata sa imparti cu cineva momente frumoase, sa fiti foarte apropiati, sa stiti totul unul despre altul, sa doresti sa impartasesti cat mai multe clipe cu acea persoana?
Si dintr-o data ceva se rupe. Cineva a gresit, sau cineva a rupt relatia de prietenie, ca mai apoi sa nu mai fie spus niciun cuvant. Sa nu iti mai vina sa suni persoana respectiva, chiar daca te mai gandesti la ea. Sa stii ca nu mai ai nimic de impartasit cu ea, iar gandul fugitiv este doar daca ii este bine. Sa intrebi doar din politete “ce mai face” fara sa se mai poata continua conversatia. Una pentru ca nu mai aveti elemente comune, doi pentru ca mai mult de un ce mai faci, nici nu te intereseaza. Nu te mai incanta nimic din ce ar face si nici nu te afecteaza in mod direct. Puteti sa va revedeti dupa ceva timp, sa vorbiti doar de dragul timpului frumos petrecut impreuna, dar sa nu se mai simta persoana. Sa nu conteze intr-adevar ce are de spus, ci doar sunt puse anumite intrebari, la care raspunsul oricum nu conteaza.
Cateodata stau si ma mir cat de usor se trece de la a fi foarte apropiati la a fi niste straini. Nici macar un buna nu se mai zice, se trece unul pe langa altul se arunca o privire plina cu amintiri, dar nu se mai scoate niciun cuvant. Un salut, macar de dragul acelor vremuri, dar nu. Sunt doi straini ce odata credeau ca se iubesc, sunt doar doi straini, ce odata aveau doar o rasuflare ce ii despartea, sunt doar doi straini, ce odata nu aveau niciun secret unul fata de altul. Mi-ar placea sa mai stiu de oamenii care odata mi-au fost alaturi, dar de unii nu am cum sa mai dau, iar pe altii nu mai pot de nicio culoare sa ii sun. Nu mai pot, pentru ca acum suntem doar niste straini, iar aceste noi reguli nu ne permit. Mi-ar placea sa mai primesc un telefon de la astfel de persoane, sa stiu ca le mai trece cate un gand si despre mine, asa cum mie imi trece cateodata fugitiv, un gand despre ce a fost.
Pierdut in peisajul urban am uitat desi imi doream sa mai traiesc. Colindand din bar in bar, din club in club ma rataceam cu muzica de ocazie si mai ales cu personajele care desi erau altele pareau toate la fel. Nimic nou, aceasi distractie de sambata cu sambata, un feeling good de moment, dupa care reveneam la banalitatea de zi. Ascultam si dansam. Rutina in care ma conformam. Voiam sa intalnesc oameni noi, dar toti pareau la fel. Nimic deosebit, nici macar in muzica. De ea ma puteam bucura linistita si acasa de pe propriul calculator. Desi eram obosit de banaliteatea in care zaceam nu puteam iesi, era mai bine decat nimic. Era mai bine decat sa stau acasa si sa fac acelasi nimic, de fiecare seara. Era mai bine sa observ oameni si atitudini si sa ma bucur de muzica cu prietenii decat singur. Weekend de weekend, care nu imi aduce oricum nimic.
30 noiembrie avea sa aduca ascensiune. M-am confruntat doar cu o iesire cu masina undeva in natura pana la cabana Prislop. Aer curat, companie placuta si multe lucruri care ma fascinau auditiv, dar nu mi s-a satisfacut dorinta de a urca de a simti efortul de a ajunge sus prin propriile forte. Vedeam din departare zapada de pe retezat si mi-o doream. Voiam sa ajung si eu pe el si ma durea sufletul sa il vad asa de departe in imposibilitatea de a-l parcurge. Era el, frumos , semet, provocator. El ma chema. Ii auzeam strigatul dar nu ii puteam raspunde. Multe nopti la rand inchideam ochii si il vedeam pe el. Auzeam strigatul, iar in inima dorinta se forma din ce in ce mai mare. Imi era dor, sentiment pe care nu prea il am in mine. de obicei nu imi este dor, prea putin de persoane. Ma intrebam cum poate sa imi fie dor de ceva ce nu am avut niciodata? de ceva care nu am incercat niciodata?Cu toate acestea dorul pusese deja stapanire si nu mai voia sa mai iasa.
Retezatul in alb si negru. In final m-am decis sa imi curm acesta umbra si sa devina fiinta. Daca la inceput nu am avut sansa de reusita, in final am reusit sa gasesc persoane disponibile. Am plecat putin timid, nu mai urcasem nicodata iarna pe un munte, in plus marea majoritate imi recomanda un echipament cica necesar de care nu dispuneam. Intr-adevar prima portiune in care am dat de zapada mi s-a parut ceva mai greoaie decat eram obisnuit. Ma gandeam ca poate sunt cu adevarat necesari coltarii, pentru ca alunecam destul de des. Am reusit sa evit orice cazatura ca in final cand am ajuns la cabana o mandrie sa se avante asupra mea si mai ales sa pot sa zic la intoarcere gurilor rele ca m-am descurcat si fara. Ca am reusit! Cu un rucsac in spate destul de greu si doar cu bocanii care nu erau de iarna, am ajuns intreaga la cabana fara sa iau nici macar o cazatura, iar timpul parcurs era asemanator celui de vara. Ceea ce insemna ca suntem destul de okei. La cabana erau impatimiti ai muntelui, care aveau tot echipamentul necesar si mai ales mai fusesera in multe ture de iarna. Erau destul de stricti si nu pareau tocmai deschisi la vorba. Aveau un program riguros de la care nu se abateau. Obisnuit cu serile lungi inainte de tura m-a mirat faptul ca stingerea a fost mai devreme de 9. Nu puteam nici cum adormi, voiam sa ies afara, dar imi era aiurea sa ii deranjez pe oamenii cu care impartaseam acelasi pod, aproximativ 30. Stateam linistit pe marginea mea de pat si asteptam si studiam si ma uitam. In final am adormit si eu pe la ora 1 ca mai apoi o sete nebuna sa ma stapanise. Voiam sa o reneg, dar in final am sfarsit prin a-mi aprinde frontala si sa imi caut sticla, dar fara rezultat. Nu am mai putut sa mai dorm. Cand primul grup se pregatea sa plece in tura m-am trezit si eu si din nou asteptam sa se faca dimineata. Nu puteam sa fac nimic, din aceasi cauza sa nu ii deranjez pe ceilalti. La 7 m-am ridicat din pat si am iesit afara. La timp pentru a surprinde plecarea ghizilor pe schiuri de tura. Erau intr-o ordine exemplara si m-a impresionat foarte mult.
Pe la 11 am plecat si noi sa cucerim muntele. Ceata era in spatele nostru, ne urmarea nebuna si nu voia sa ne scape. Am ajuns pana la lacul pietrele, la o altitundine de 1980 de m. Doi din grup au dorit sa incerce sa escaladeze un varf. Imi doream sa renunt, stiam ca nu am cum sa ii fac fata, fizic dar si psihic, si mai ales nu voiam sa ii incurc. Cand am mai auzit pe cineva care a zis ca vine si ea cu mine am pornit spre necunoscut. Aventura de acum incepea. Ne-am luat ramas bun de la ceilalti si am pornit. Ceata pusese stapanire si mai ales adusese cu ea si ninsoarea. Urcam din greu, cu grija dar cu un sentiment de invidiat. Ma imaginam cum urc pe Himalaya, spre necunoscut, Aveam o forta incredibila si nu imi pasa de nimic. Stiam ca este o panta destul de abrupta, ne abatusem de la traseu, putea sa fie si gheata si puteam oricand cadea. Nimic din acestea nu conta, doar urcam Monte Blanc. Eram eu si muntele si el care ma stiga mereu in fiecare noapte, eram doar noi doi si imi placea la nebunie. O stare care nu putea fi egalata. Un sentiment care nu se dobandea in niciun club sau bar ci doar acolo. Un sentiment de reusita, de care nu mai avusem parte de mult timp, un sentiment in care in invingeam limitele, o lupta si o putere deosebita. Viscolul si ceata faceau doar parte din ambient si mai ales erau cele care dadeau si mai multa forta sentimentului. Am reusit sa imi inving temerile chiar daca nu am ajuns pe varf. retezatul in alb si negru a insemnat pentru mine aceasta reusita personala, de infrangere a tuturor celor care ma macinau si de o alta forta de a inainta mai mult ca oricand. De a avea puterea sa zic da chiar si atunci cand coprul si mintea imi zice nu. O dorinta devenita realitate
Un personaj pe care il admiram foarte mult nu credea in frumusetea fizica a oamenilor. Spunea el, atunci, ca sunt trei lucruri de care trebuie sa ai mare grija atunci cand le rostesti. Unul era iubirea, spunea atunci ca iubirea e un lucru mare, de care lumea nu abuzeaza si doar se folosesc de imaginea pe care o produce ea. Te iubesc, trebuia spus cu mare atentie, nu in vag ci doar cand intr-adevar o simti. Apoi, era prietenia. Un lucru sacru, din nou de care lumea se foloseste fara a-i cunoaste semnificatia. El imi este prieten. Da? Da, iesim la meci impreuna si bem in fiecare zi cate o bere impreuna. Cate stie despre tine atunci cand nu-i impartasesti cum te simti? Nimic. Si urmatorul este frumusetea. Uite ce frumoasa e tipa aia, sau ala. Sa fie oare adevarat? O persoana poate fi frumoasa? Nu! o persoana nu poate fi frumoasa, poate fi draguta, poate fi simpatic la privire dar niciodata frumoasa doar prin infatisare. Poate face anumite fapte care il transforma in frumos, dar doar atat. Cum poti sa spui despre o persoana ca este frumoasa cand ai vazut lucruri cu adevarat frumoase? Un peisaj care iti lasa gura masca, un iepuras gri printre iarba verde, un nor si mai ales un rasarit de soare vazut de sus, din avion. Frumusetea este numai pentru natura, ea e singura care te poate face sa nu mai clipesti, sa nu mai vorbesti ci doar sa admiri. Cand ai vazut muntele ce se scalda in lac, iar ceata ce se ridica spre a-i mangaia varfurile iti dai seama ca intr-adevar ai avut parte de ceva spectaculos si frumos. Afirm cu toata increderea, desi multi nu au sa fie de acord ca frumusetea nu se poate asemuii oamenilor. Frumusetea se poate asemuii unui sentiment in schimb, dar nu unei senzatii vizuale. Frumos! un cuvant atat de mare, doar prin pronuntarea lui. Consider ca anumite cuvinte trebuie spuse rar, doar atunci cand intr-adevar este cazul.
Nu de mult, stiam ca nu am nici un scop cu adevarat important, unul care sa imi dea semnificatia zilei de maine. Am descoperit in final care este telul care ma face fericit. Scopul meu este sa vad cu ochii mei asemenea peisaje Frumoase. Daca apuc sa le vad pe toate cele care imi apar in vise, fara sa fi stiut de ele atunci sunt sigur ca am sa ating si fericirea personala.
Asculti, asculti si nu te mai staturi de ea. De fiecare data cand se sfarseste astepti cu nerabdare sa incepa din nou. E singura melodie care se potriveste cu starea ta de spirit. Cateodata te plictisesti de ea, dar nu o poti inlocui. E doar ea cea care te ajuta si iti da toate starile de care ai nevoie. Stii ca nici o alta nu isi are sensul. Nu te poti dezlipi de ea. Ar trebui pana acuma sa o cunosti, dar nu vrei. Iti doresti ca de fiecare data sa te surpinda si nu lasi sa iti controleze mintea cand nu o asculti.
De fapt totul este o obsesie de care te legi pentru ca iti place starea pe care ti-o da. Si aceasta obsesie, fie ca e vorba de o melodie, de un sentiment sau de o amintire, e cea care te anima si uneori te saturi doar cu aceasta umbra.
Te rog pe tine umbra sa redevii fiinta.
Principii. Pe zi ce trece iti dai seama ca ai din ce in ce mai putine principii, pentru ca multe din ele s-au pierdut in timp. Nici nu ti-ai dat seama cand a fost momentul cand ai mai sters unul dintre principile tale din minte. La fiecare compromis facut ai mai incalcat o lege care te definea. Principile dispar o data cu varsta si apar altele noi sau pur si simplu te identifici in altceva? Cat de important este sa ramai la un principiu, chiar daca acela aduce cu sine si o gramada de consecinte nefaste asupra ta? Oare un cuvant care te defineste este mai important decat sa pierzi poate ce ai mai frumos pentru acel moment. Esti mai impacat cu tine insusi chiar daca suferi destul de mult ca nu l-ai incalcat, ori este mai bine ca sa lasi de la tine, sa uiti ca ai avut odata un principiu si sa cauti fericirea de moment? Care este valabilitatea lucrurilor? Termenul scurt sau termenul lung? Ai o siguranta ca decizia de a ramane constant este cel mai bun lucru pentru ca tu sa te simti bine cu tine insuti?
Persoanele care raman nu isi incalca principile sunt demne de admirat. Eu cred ca exista prea putine persoane care mai lupta pentru ceea ce credeau ei ca reprezinta adevarul lor in viata.
Nimeni este perfect. Si nu ma refer aici la felul unui om de a fi, ci pur si simplu la fizic. Fiecare este complexat de ceva, iar acel ceva se mascheaza. Fiecare vrea sa para mai grozav deca este, pentru a se ajunge la limita impusa de societate. Daca sunt cateva kg in plus se incearca sa se scape de ele, daca ai un cos se incearca sa se acopere, si multe alte interventii pentru a fi placut. Atat de tine insuti cat mai ales de public. Este cumva si o corelatie: cu cat audienta este din ce in ce mai satisfacuta cu atata esti si tu mai satisfacut. Pana si barbatiii au complexe, da la ei nu sunt atat de mari ca la femei. Ce e mai grav ca multi dintre ei, chiar se cred grozavi desi au ditamai burta si au niste fete ingrozitoare. Ei viseaza numai la fotomodele, respectiv papusele, de parca ele s-ar uita la ei:)) in visele lor poate 
). Oricum la prima impresie prea putini frumosi se uita la cei urati, iar cei urati se uita numai la cei frumosi. Daca se ajunge sa se mai schimbe cateva vorbe , e altceva, dar aici e vorba numai de flirturi de ocazie.
Au barbatii si ei, rolul lor. De obicei intr-un club barbatii stau, stau, privesc si iar privesc si stau. Pana ieri ma gandeam ca este aiurea asa, de ce vii intr-un club daca nu vrei sa dansezi? doar ca sa arunci cateva priviri lacome? Mi se parea penibil. Mi-am dat seama ca nu e chiar asa. Femeile vor sa fie privite, vor sa fie adorate, chiar si de persoane cu care sigur nu ar avea nici o legatura. Cu cat se strang mai multe priviri insistente cu atat e mai placuta senzatia. Prea putine sunt persoanele care mai merg la dans doar pentru a dansa si a se simti bine.
Daca esti putin mai in varsta, ai o camasa buna si o privire de ignorant poti fi imediat catalogat ca unul care are bani, deci la care se merita sa se incerce. Chiar daca in realitate respectivul ins este un amarat, acolo, in luminile clubului poate parea o tinta.
Cum se pot fura geci, genti dintr-un club care nu asigura garderopa ? pur si simplu sa vii sa ocupi mesele. Cum un club nu ofera suficiente mase si scaune, persoanele vin si isi lasa pe mana unora care au ajuns ceva mai devreme si par de incredere. Se poate pleca linistit cu una din gecile lasate, ca doar se aduna la un moment dat o gramada.
Una din dilemele persoanale ale acestei zile este: Feeling sau inducere? Mai precis ti se intampla ceva pentru ca aveai o presimtire sau pur si simplu gandindu-te la acel lucru l-ai si atras din univers si s-a intamplat? Stiai ce ti se intampla sau tu ai reusit sa-ti atragi lucrul?
Nustiu daca sunt greseli, maine am sa corectez poate, nustiu daca sunt coerenta sunt doar ganduri adunate in cel mai fain loc unde le poti aduna, in club. Recomand cu placere o vizita in club pentru ca acolo sunt o gramada de subiecte ce pot aparea intr-un articol.
Pe mai tarziu
Seara de citit bloguri, cam toate sunt la fel, asa cum este si acesta, nimic deosebit. Mi-a placut in schimb o intrebare, sustrasa dintr-o leapsa: Daca ar fi sa alegi intre a-ti pastra amintirile si imposibilitatea de a-ti mai face alte noi, ce ai alege? Chiar daca nu imi era mie adresata intrebarea, eu una cred ca toata lumea ar alege posibilitatea de a-si face altele noi. Intr-adevar, cele vechi sunt foarte importante, dar daca nu mai exista evenimente care sa produca noi amintiri, atunci clar existenta nu mai are vreun sens. Persoanele care traiesc in trecut uita ca mai exista si prezentul.
Apropo de persoane care traiesc in trecut, cunoaste-ti bine expresia : pe vremea mea…. dap…. pe vremea mea, dar acum nu e tot vremea ta? acum tu nu mai respiri? acum tu nu mai traiesti? da, pe vremea mea… orice vreme e tot a ta
Sloganul este cel care capteaza. Acordul sau dezacordul face diferenta. Daca s-a dat acordul atunci se incepe cautarea, spre mai mult. Sloganul este cel care face prima impresie. Primul impact! Superficialitate sau nu, conteaza felul cum ai vazut din prima o situatie sau nu. Persoanele care cauta mai mult reusesc si sa isi schimbe parerea initiala. Oricum un slogan, trebuie sa atraga atentia. De multe ori nu se da importanta unor fapte care nu sunt iesite din comun.
Cat de important este sa vezi din prima? Cat de important este sa fii vazut? cateodata este bine sa fii invizibil, dar cel mai tare doare atunci cand doresti sa te faci remarcat si nu esti. Cand scara pe care ti-ai impus-o este daramata de nepasare sau de imposibilitatea de a o escalada. Cred ca cel mai important in a ajunge sus este sa uiti. Uitarea face mult, si nici nu te impinge spre tot felul de ganduri de genul: sunt un ratat, nu pot realiza nici macar ce mi-am propus. Acest tip de ganduri nu fac decat sa te coboare si mai joc si nicidecum sa te ridice. Singurul lucru la care trebuie sa te concentrezi este doar prezentul si atat.
Fiecare zi este un nou inceput, acesta ar trebuii sa fie unul din sloganurile noastre. Acum voi putea sa fac mai multe lucruri, si chiar daca ieri a fost gresit, azi va fi altfel. SAU? Imaginea pe care ne-o afisam este de multe ori esentiala pentru starea ta de spirit. Daca vrei sa fii perceput intr-o anumita directie trebuie sa incepi chiar tu sa crezi in ea si atunci sigur vei convinge si pe ceilalti.
Comentarii recente